De unde începem
și unde ne terminăm în relația noastră cu lumea
Un subiect ales de mulți prin declarații și evitat tot de atâția: asumarea.
Ce e aia? Și ce întrepătrundere există între ea și celelalte două cuvinte, responsabilitate și răspundere, pe care mai toți le folosesc interschimbabil?
Asumarea = asumarea unei decizii, cu tot cu consecințele ei. Este un proces intern și de conștientizare.
ex. îmi asum greșeala și învăț din ea.
Responsabilitatea = obligația (mai degrabă morală) de a îndeplini un rol, o datorie. Presupune acțiune constantă și se aliniază unor așteptări.
ex. am responsabilitatea de a face ce zic.
Răspunderea = consecința acțiunilor luate. Este un proces extern.
ex. răspund pentru deciziile pe care le iau.
Toate trei sunt alegeri, dar cu ecouri diferite. Asumarea este o alegere, responsabilitatea este o obligație intrinsecă stadiului de om, iar răspunderea este gestiunea consecințelor.
Ce au ele în comun? Maturitatea.
Ce mă fascinează temporar este dezactivarea opțiunii de citire a mesajelor din whatsapp. Adică acele setări care nu te lasă pe tine, ca expeditor, să vezi dacă mesajul tău a fost citit (sau doar primit). Încerc să găsesc o corelație între personalitatea oamenilor cu care comunic și aceste setări. It’s wild, vă zic :).
M-am dus pe fir. Nu mi-a convenit tot ce am constatat / creierul meu vrea să judece pentru a indexa, ca mai apoi să stea. Al vostru la fel, fiți pe pace. Doar că fără niște analize mai obiective, adesea indexează anapoda.
Concluzia (încep cu ea) obiectivă este: a nu arăta dacă ai citit un mesaj este o alegere de confidențialitate, nu o poziție morală. Devine problemă doar când încalcă o responsabilitate asumată.
La nivel personalo-emoțional însă, simt că setarea asta este un simptom al evitării. Al neasumării am văzut și aleg la vedere să nu răspund. Oricât aș împărți adevărul în logică, simțul îmi zice altceva.
Ce-i drept, e incomod și obositor și chiar enervant să explici de ce nu răspunzi. Dar oare sentimentul că “trebuie” să te justifici … nu e problema noastră? Nu e la noi că nu știm să ne relaxăm în fața așteptărilor celor față de care nu avem asumare, răspundere și nici responsabilitate?
Voi lăsa însă analiza mea la rece. Poate lămurește nelămuriri în voi.
Ref Asumare.
Poate indica lipsă de asumare, atunci când:
persoana evită confruntarea sau un răspuns dificil;
vrea să aibă control fără a-și asuma poziția („am văzut, dar nu răspund”);
folosește netransparența ca strategie de evitare.
Poate fi asumare, atunci când:
persoana își asumă explicit stilul: „nu folosesc confirmări de citire”;
stabilește o limită clară între timp personal și comunicare;
nu creează așteptări false.
Cheia: claritatea intenției, nu setarea în sine.
Ref Responsabilitate
Devine problemă de responsabilitate dacă:
există o relație sau un rol care presupune promptitudine (job, proiect, coordonare);
lipsa confirmării afectează munca sau deciziile altora;
persoana știe că ceilalți depind sau își doresc feedback.
Nu e lipsă de responsabilitate dacă:
nu există o obligație de răspuns imediat;
comunicarea este informală;
așteptările nu au fost stabilite.
Responsabilitatea ține de rol, nu de aplicație.
Ref Răspundere
În mod normal, NU implică răspundere:
nu există consecințe legale sau formale;
setările de confidențialitate sunt un drept personal.
Poate ajunge la răspundere doar dacă:
comunicarea e oficială (contractuală, profesională);
lipsa transparenței produce un prejudiciu demonstrabil.
Cu alte cuvinte,
Netransparența ≠ automat lipsă de asumare
Netransparența ≠ automat lipsă de responsabilitate
Mai totul depinde de context, așteptări, impact.
