La o miime de milimetru de celălalt
despre speranța de a fi ales din nou
Tind să cred ca cel mai mult creștem ca oameni în momentele în care cineva alege și poate să ne ierte.
Pentru excese, ieșiri în decor, intrare în parapeți, devieri de la cum îi obișnuisem că suntem, preaplinuri de care suntem capabili când nu mai avem chef să fim doar normali, goliri de rezervoare din momentele de incontinență mentală sau emoțională.
Iertarea este un nou început care continuă ce merită să rămână viu.
Este, probabil, singurul act reparatoriu pentru ce altfel e ireversibil.
Merităm să fim iertați?
Nu e o întrebare bună pentru că invită la judecată și în orice caz, răspunsul nu poate fi universal.
Mai ales dacă știți momentul ăla în care îți zici “aș face orice să repar asta” după ce n-ai făcut minimul necesar să nu se-ajungă acolo.
Vrem să fim iertați?
Poate asta merită mai multă atenție. Pentru că dacă punem în mod real suflet, dar cum-necum, ajungem să o sfeclim, ne servim și nouă doza de “au!”. Însă dincolo de noi, care ne putem așeza pe un context mai larg despre de ce-uri și ne putem ierta halurile în care uneori ajungem să ne purtăm, … la o miime de milimetru de locul unde ne terminăm, începe spațiul care ne duce la celălalt.
Iar în momentele de rătăciri și acțiuni neinspirate, locul ăsta devine un spațiu liminal din care celălalt, luat pe nepregătite, poate năucit, se retrage. Și rămâne așa … o liniște, un hău la care nu știi să te uiți, pentru că nu era acolo. E nou și nedorit.
Nu e o invitație, e un respiro. O recalibrare, o reașezare, o pauză? Nu știi.
Tu te știi doar pe tine, dar despre celălalt, cel mult poți să speri că dacă va trage linie și se va întreba: oare e un accident sau un mod de a fi? răspunde cu generozitate. Speri că vei primi ocazia de a repara și că te cunoaște suficient încât să aleagă să meargă mai departe … cu tine.
Spațiul ăsta liminal e o alunecare în propriile noastre regresii și căderi în eroare - fie din egoism, fie din grandoare, fie din dorința (in)voluntară de a răni, fie din neputința de a lăsa un bine să se așeze așa cum vrea el.
Nu știi. Doar șezi blând și aștepți. Sau speri. Mai degrabă aștepți sperând, că, în ciuda multor lucruri mișto care ar fi putut continua și pe care le-ai stopat abrupt, s-au întâmplat suficiente care să stea la baza unei reveniri.
Dar pentru asta îți cauți răbdare și încredere.
Te ia pe sus, te doare stomacul, îți taie respirația, îți încetinește ritmul sau din contră, ți-l accelerează. Și uneori toate la un loc. Pentru că tot ce poți să faci e să aștepți. Nu mai e la tine …
Cuvântul „iertare” poartă în sine ideea de eliberare. Perdonare înseamnă „a dărui pe deplin”, „a renunța la o datorie”, sugerând nu o uitare, ci o cedare conștientă a unei pretenții. „A ierta” este legat de vechi sensuri ale dezlegării și scoaterii de sub povară. Iertarea nu este un gest emoțional spontan, ci o decizie care devine un act de rearanjare a relației cu celălalt și cu tine însuți, o formă de claritate care face loc continuității, nu neapărat reconcilierii.
Dacă am intra mai des în dialogurile importante, poate am deraia mai puțin față de cei care contează.
Văd necesar dialogul cu natura, universul și forțele de dincolo de noi - ne amintește cine suntem în schema mare a lucrurilor.
Apoi dialogul cu noi înșine pentru a stabili ce vrem.
Și de abia apoi dialogul cu alți oameni, pentru a înțelege că doar prin ei, cu ei, putem fi ce ne dorim, în ansamblul lumii care ne excede.
Apoi de la capăt, înapoi la “bază”, în noi și apoi cu ceilalți.
