Suntem oameni, greșim pe rând

și spunem adevăruri până doare, uitând cum să ne-ntoarcem la-nceput.

n-ai apucat să fii câștig,
pentru că-mi ești o pierdere
purtată surd ca țiuiala dintre doi căprui.

îți spun ce ți-am mai spus
te uit cu lux de amănunte
într-o imaginație care a pus
unde realul s-a ratat în trei secunde.

nu ne-am strigat din vreo greșeală
ci din alunecări neostoite
din intenții bune, nescaiva frici,
mult prea pățite ca să știe-un pic mai bine.

n-a fost nimic din ce-ar fi fost
dar n-am opus idei când ai crezut că m-ai văzut,
ne-am întâlnit printre notificări și-asperități
și ne-am ratat complet umanitățile dezînvățate pe de rost.

te las să fii ce ai fost:
cam important,
dar fără loc concret sau definit
în vreuna din viețile de care am habar.

ce formă de final
ridicol de firească!

multă liniște scâncește în mine
multă noapte nu mai știe să plece
multă inimă bate unde nu mai e piept
și mult “oare” încă atârnă de-un “pleacă de-aici”!

câte gânduri se rup până-n zori,
câte cuvinte-ncap într-un fior,
câte promisiuni spuse pe fugă,
doar ca plecarea să pară rugă.

multă absență-ntr-un spațiu neprimitor,
și multă voce fără sunet,
vechi așteptări se fac mici, pe-un ecran de telefon
ce știe tot, dar stă mut, ca lumina captivă-n tunet.

prea multă tăcere știe cum stă de fapt treaba,
prea mulți de „dacă” sau „poate”
și prea puțini de-„acum”.

și totuși, în mine se face senin,
deși furtuna mai tăvălește ce-a rămas drepți,
nu mai fug, nu mai rup, nu mai atac,
port liniștea vie în dorul ce-mi sunt.