Nori cu soare

pentru o meteorologie emoțională mai amplă

Azi, în drum spre a-mi ridica noul încărcător de laptop pe o vreme gri precum asfaltul murdărit de găinaț de porumbei, am realizat ceva.

Trăiesc a doua decadă în care generația mea este meteo-dependentă din punct de vedere emoțional. Dacă e urât afară, ne ia cu stări din alea de numărat fiecare ce are. Dacă e frumos, ne arde ceva mai mult de viață.

Desigur, suntem ființe de lumina, soarele e viață, știm toate astea.

Mai știm și că ține de înaintarea în vârstă să avem un corp care se adaptează mai greu, să avem un sistem nervos mai sensibil, dar eu mă refer puțin la altceva acum: la cheful de viață.

Când eram copii, adolescenți și tineri adulți, nu am nici o amintire despre cum mă uitam pe geam și mi-aș fi zis aaargh, ce nașpa e azi, nu mă duc să mă joc / nu mă duc la școală / nu ies cu prietenii / nu mă duc în oraș.

Pur și simplu nu am, așa că tind să cred că nu aveam problema asta.

Poate nu e deloc întâmplător că fix pe o zi ca cea de azi am fost să-mi cumpăr încărcător.

Nu pot să mă întreb: când, în ce fază pe traseul maturizării, ne-am creat această problemă, că vremea urâtă este, de fapt, urâtă? Că cerul senin e mai de dorit decât vremea cu nori? Că ploaia înseamnă stat în casă? Că vântul e meh și frigul e câh?

Și oare câte alte probleme cauzatoare de micro nefericiri cotidiene ne-am inventat să ne apese aiurea pe umeri și să ne îndepărteze de o viață în care vrem să ne trezim dimineața?

N-am putea să le lăsăm jos?

Și n-am putea să ieșim din case fără să conteze cum e afară, tot așa cum noi ne însoțim unii pe alții indiferent de cât de triști, veseli sau anxioși am fi?

Întreb și eu pentru un prieten.