The Experience Fatigue

Nu e un trend, e o lipsă de suflu care crește odată cu așteptarea de a fi răsfățați de necunoscuți

FILM.

Am ieșit dintr-un restaurant cu senzația că tocmai participasem la o competiție de grand slam. Nu una culinară, ci una de atenție. Fiecare fel venea cu o poveste, fiecare poveste cu o intenție, fiecare intenție cu promisiunea unei emoții. Nu mai mâncam; parcurgeam un traseu. Eram invitată să simt, să reacționez, să aprob din sprâncene și să validez efortul. Eventual și să mă dau pe spate. La final, nu eram sătulă, că oricum de la masă te ridici nesătul. Dar eram obosită.

Aceeași oboseală apare dimineața, la cafea, dacă aș bea-o în oraș. Nu pentru că e devreme, ci pentru că meniul e un roman rusesc. Single origin, washed, honey, oat, almond, extra hot, less foam, cu sirop, fără sirop, decaf, cu poveste despre fermier, cu altă poveste despre prăjitor. Fiecare opțiune e o invitație la identitate. „Tu cine ești azi?” întreabă paharul. Iar eu, înainte de prima înghițitură, sunt deja epuizată de răspuns. Și uit ce vreau, pentru că atâta regie mi-a apăsat butoanele de pofte și tentații. Asta au și vrut, nu?

Asta e experience fatigue: nu saturația de lucruri, ci saturația de intenții. Nu lipsa calității, ci surplusul de dorință de a impresiona. E oboseala care apare când fiecare interacțiune vrea să fie memorabilă și, paradoxal, nimic nu mai e.

Trăim într-un univers al trăirilor. Nu mai vinzi mâncare, vinzi „journey”. Nu mai vinzi cafea, vinzi „ritual”. Nu mai vinzi un scaun, vinzi „stare”. Brandurile concurează nu pe utilitate, ci pe real estate-ul tău mental și emoțional. Îți cer atenție, reacție, atașament. Îți cer să fii prezent într-un mod performativ. Să simți „cum trebuie”.

Apoi te duci la yoga unde instructorul îți amintește că atașamentele sunt meh. Și că suntem toți unul și deci că de fapt nu avem nevoie de mai nimic din ce ni se inoculează că ne dorim.

Șah mat pe cortex.

Problema nu e că există experiențe. Problema e că nu mai există pauze între ele. Că totul e calibrat să fie amazing, mega și extra. Că nu mai ai voie să fii doar ok. Că normalul a devenit insuficient, pe un fond labil de you’re enough" iar liniștea, ah, liniștea, ce oportunitate ratată de monetizare!

Ne place să spunem că oamenii caută experiențe. Poate unii. Sigur alții. Dar la fel de adevărat e că oamenii caută și ușurare. Caută momente în care nu trebuie să aleagă, să decidă, să se poziționeze. Mai exact, în mod simbolic, ori de câte ori ajung pe la câte un spa sau retreat, își scot creierul din cap și-l pun în poala ghidului:

- ia, te rog, și dă-mi-l înapoi lămurit, neherniat de gânduri și mai senin.

Am construit cea mai bună societate în care a trăit vreodată umanitatea, dar din nesătuloșenie, am ratat ieșirea de pe autostrada către prăjeală pe creier - asta ne-a dus în neputința de a mai alege cu adevărat. Așa că vrem să ne suspendăm agency-ul și să ne lăsăm pe mâinile altora. Vrem și avem nevoie să fim pampered. Până ni se apleacă.

Iar cei cărora li se apleacă nu mai vor să fie pampered de necunoscuți cu training în empatie de vitrină. Vor momente în care nu li se cere să fie versiuni mai bune ale lor pentru o chitanță cu font minimalist.

Există ceva straniu în această nevoie de a fi răsfățați de străini. De a primi atenție coregrafiată, zâmbete standardizate, validare la minut. La început, e plăcut. Apoi devine zgomot. Pentru că

intimitatea nu scalează. Iar grija autentică nu se replică la nivel de lanț.

Când totul e experiență, nimic nu mai e experiență. Când fiecare loc „îți oferă ceva”, începi să vrei să-ți ofere mai puțin. Să-ți lase spațiu. Să nu te întrebe cum te simți la fiecare pas. Să nu-ți explice ce ar trebui să simți.

Oboseala asta nu e un trend. E un semnal. Un semnal că am împins prea departe ideea de diferențiere emoțională. Că am confundat profunzimea cu stratificarea. Că am crezut că mai mult storytelling rezolvă lipsa de sens, când, de fapt, o adâncește.

Poate că următorul lux nu e o experiență mai intensă, ci una mai tăcută. Nu un meniu mai lung, ci unul mai scurt. Nu un ospătar care îți citește starea, ci unul care îți aduce mâncarea, te vede și te lasă în pace. Nu o cafea care îți spune cine ești, ci una care pur și simplu e bună. AIA e experiența, produsul bun.

Poate că adevărata inovație e să renunți. Să lași lucrurile să fie suficiente. Să accepți că nu fiecare interacțiune trebuie să fie memorabilă. Că unele pot fi doar funcționale, decente, umane.

The experience fatigue, cum îi zic eu, nu înseamnă că nu mai vrem să simțim. Înseamnă că vrem să simțim pe cont propriu. Fără regia de brand. Fără pitch-uri de upsell. Fără mulțumim că ne-ai ales și aplauze la final pentru că ești în film.

Ia, cum ar fi să comanzi o ciorbă și s-o primești fără povestea chef-ului care a vrut neapărat să cumpere fasolea proaspătă și leușteanul în dimineața aia? Chiar crezi că n-o să aibă gust, dacă ea are gust?