Tu cum cazi?
și mai ales, cum te ridici?
Știți bancul ăla cu polițistul care vede o coajă de banană și zice: “Aoleu, iar o să cad“. Nu e departe de cum gândește o parte din creierul meu.
Dar o altă parte a lui a căpătat o vorbă de la un instructor care îmi inspiră multe dimineți: cazi de 7 ori, te ridici de 8. M-a pus omul ăsta să stau în niște izometrii și posturi de-am zis că e imposibil să cad în atâtea moduri. Până a devenit fun.
Și da, să cazi e necesar și să nu rămâi jos e important. Dar cât de important e cum te ridici?
Am nerîvnita reputație de a reuși să cad pe loc drept. Pe teren accidentat sunt bine, dar unde n-am obstacole, ai zice că mi le creez eu. Și nu sunt împiedicată și nici nu-mi târșesc picioarele, pur și simplu se întâmplă.
Asta, însă, nu mi-e ceva caracteristic, eu sunt doar scena pe care fenomenul se observă ceva mai bine.
Când drumul e lin, cu vizibilitate și drept, noi toți, nu doar eu, n-avem motive să fim în gardă și mergem automat înainte, că știm că înspre acolo ne e încotroul. Pe drum cu bolovani, gropi, serpentine, le avem pe toate cu noi să te țină ageri și agili, că cine știe?
Acum, pentru că mie căderile-mi sunt mai puțin dăunătoare având în vedere că nu cad de foarte de sus (am puțin peste un metru și jumătate), m-am obișnuit cu penibilul situației și îl cam iau ca atare. Ba mai mult, mă amuză. Îmi iau câteva momente să mă văd împrăștiată pe jos, râd (cu și de mine) și apoi mă ridic.
Dar nu așa am început.
Când eram mică, mă jenam și imediat ce-o vedeam venind, indiferent de cât de tare mă durea, mă ridicam și cu coada ochiului mă uitam să văd dacă m-a văzut careva. Mi-era super rușine, ce-i aia, să cazi? Și în capul meu nici nu prea căzusem de fapt; durerea trecea oricum, deci ce sens avea să ma preocupe?
Mai erau câțiva copii care procedau la fel, dar nu mulți.
Majoritatea, însă, cădeau și rămâneau acolo. Unii începeau să plângă, alții așteptau să fie ridicați și oblojiți sau să le zică cineva, ceva, cert e că erau suspendați în moment până altcineva prelua frâiele.
Nu cred că ca există bine și rău în chestia asta, ci doar așa și altfel.
Și apoi, între cei care se ridică, se disting cei care fac o mare dramă din cât de nasol au căzut ei și alții care uită imediat că li s-a întâmplat, chiar glumesc (așa am vrut eu) sau uneori neagă. Primii povestesc prietenilor, exagerează, se împompoșează cu eroisme; ceilalți fac mișto de ei sau pur și simplu ignoră. Dar nu pentru că ar fi fost ușor sau insignifiant, ci pentru că nu dau importanță. Nu rămân acolo.
Când devenim adulți, din ce am observat și exceptând situații stupide și fun din viața mea (:D), căderile se mută din fizic spre alte zone, dar demarcațiile și atitudinea se cam păstrează.
În viață, când începi să mergi, vrei-nu vrei, înveți prima dată că o să cazi. Și apoi o iei din mers. Pe traseu, se schimbă treaba.
La snowboard înveți prima dată cum să cazi.
La Krav Maga înveți prima dată cum să cazi.
La anumite tipuri de dans înveți prima dată cum să cazi.
Prin școli de management înveți cum să fail fast.
De ce?
Pentru că ăsta e singurul drum și ori înveți s-o iei sportiv, ori te oftici pentru că “damage”.
O dată ce-ți iese asta, o poți face aproape intențional - să cazi planificat prin antrenament de prevenție e nivelul următor: creezi memorie musculară, întărești oasele și flexibilizezi articulațiile. Șpilul nu e să repeți căderea, ci să găsești scenarii noi prin care reacția de evitare să fie mai promptă și timpii de revenire să devină mai buni.
Că pe fizic ajută e una, dar pe psihic și emoțional e #altceva. Lucs. Până ți-o iei iar în freză și tot așa.
